Puterea liniștii într-o lume gălăgioasă - "un susur blând"

Trăim vremuri agitate. Claxoane, notificări, știri, voci. O lume care nu tace niciodată. Dar sufletul omului are o nevoie veche și adâncă: liniștea.

Nu orice liniște, ci aceea care nu vine doar din afara noastră, ci dinlăuntru. O liniște care nu este absența zgomotului, ci prezența lui Dumnezeu.

Când Ilie se ascunde în peșteră, fugar și frânt, nu-L găsește pe Dumnezeu în vijelie, nici în cutremur, nici în foc. Și totuși, toate acestea vin pe rând înaintea peșterii. Dar Domnul nu era în ele. Abia apoi vine „un susur blând și subțire” (1 Împărați 19:12), și Ilie înțelege că Dumnezeu era acolo. Nu în forța naturii si a lucrurilor care îl înconjurau, ci în delicatețea prezenței. Dumnezeu nu se impune, El Se revelează. Nu strigă peste zgomot, ci așteaptă ca noi să tăcem, ca să Îl putem auzi.

Suntem obișnuiți să vorbim mult, să comentăm, să reacționăm rapid. Dar poate că Domnul ne cheamă nu la mai multe cuvinte, ci la mai puține. Nu la mai multe explicații, ci la mai multă ascultare.

Tăcerea nu este o absență, ci o prezență. În liniște se încheagă cele mai profunde gânduri, se rostește rugăciunea inimii, se aprinde lumina discernământului. Când inima tace, glasul lui Dumnezeu poate fi auzit. Nu strigă. Nu se impune. El bate la ușă cu discreție și dragoste. Noi trebuie să facem liniște ca să Îl auzim.

Iar când liniștea e primită, vine și pacea. Nu una superficială, ca o simplă pauză, ci o pace adâncă, care vine de sus.

„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (Ioan 14:27)

Aceasta este pacea care nu depinde de circumstanțe, ci de prezența Lui. Într-o lume care ne cere să fim mereu conectați, activi, prezenți, Dumnezeu ne invită să fim… tăcuți. Nu inactivi, ci adânc vii. Liniștea nu este fugă de lume, ci întoarcere spre esență. Spre noi încă o dată. Spre El. Uneori, suntem atât de înconjurați de imaginea unei lumi mereu în mișcare, încât simțim presiunea de a face și noi ceva – orice, dar să facem. Uneori eram frământat când vedeam că peste tot oamenii păreau ocupați, implicați în diferite lucruri, proiecte, indiferent de domeniu. Simțeam o presiune tăcută, dar apăsătoare, că și eu trebuie să fac ceva… dar nu știam ce. Nu aveam o direcție clară. Această neliniște mă împingea, dar nu mă lumina. Așa am început să caut liniștea – și acolo, am înțeles. Nu lipsea activitatea, ci liniștea. Nu lipsa de fapte era problema, ci lipsa de ancorare în Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate să ne vorbească dacă în conștiința, în inima și în sufletul nostru este tulburare. Acolo unde e agitație, nu e loc pentru susurul blând. Doar când facem liniște, putem înțelege care este voia Lui. Doar în liniște putem afla cine suntem și ce trebuie să facem.

Liniștea este și un act de smerenie. Ea ne învață să ascultăm, nu doar să vorbim. Să primim, nu doar să cerem. Să fim, nu doar să facem. În liniște se naște răbdarea, se cizelează sufletul, se întărește credința.

Ai avut astăzi un moment de liniște? Nu doar fără sunete, ci fără griji, fără agitație, fără a încerca să controlezi totul?

Poate ar trebui să ne întoarcem din nou în zona aceea tainică unde șoptește cerul. Să stăm puțin. Să ascultăm. Să lăsăm ca liniștea să ne spună ceea ce glasurile lumii nu pot rosti.

Fiindcă în tăcere… Dumnezeu vorbește.

Și abia când ajungem să trăim adevărata liniște – aceea care izvorăște din pacea de sus, pacea lui Hristos – suntem cu adevărat gata să fim folosiți. Așa cum a fost Ilie. După ce a gustat liniștea și prezența divină, el a fost trimis din nou, cu misiune și putere, să schimbe destine și să ungă oameni pentru lucrare. Dumnezeu încă face asta. Dar începe, întotdeauna, cu un „susur blând”.